tacere temporara

intre doua povesti…intre doua castele. cutii si cutiute, praf si multa, foarte multa confuzie. pana saptamana viitoare ar trebui sa reintram in normal. dar cum odata cu schimbarea de domiciliu se pierd anumite facilitati printre care si o conexiune internet, cel mai probabil o sa tastez data viitoare de pe teritoriul Romaniei undeva in jur de 20 decembrie. va imbratisez intre timp pe toti cei care ma vizitati, in special pe: Manole, Cami, Gabriela, Vania, Cell61, si Paul. insiruirea numelor e strict aleatorie. Take care si tot binele din lume tuturor!!!

6 decembrie

“Lumea e dezastrul pe care il vedeti nu atat pentru actiunile raufacatorilor ci pentru pasivitatea oamenilor de bine care vad, dar raman sa priveasca” (Albert Einstein)

Apropape toti simtim impulsul de a schimba ceea ce nu merge cum ne-am dori in jurul nostru. Daca ni se cere in mod expre ajutorul, nu ne dam in laturi de la cateva ore de voluntariat ori de la a dona o suma de bani celor care au nevoie. In celelalte cazuri insa, resemnarea ia locul bunului simt. Si totusi, gesturile de bine, acelea care fac diferenta sunt landemana fiecaruia.

Suntem predispusi sa gandim ca nu vom fi niciodata capabili sa imbunatatim nimic. Si din ce in ce mai multa lume se lasa descurajata lasand raul sa avanseze nederanjat. Cei care perpetueaza nedreptatea sunt intotdeauna foarte activi in timp ce adeseori cei ce ar putea face bine ramane nemiscat. Ne convingem, spalandu-ne pe maini, ca va avea grija altcineva, iar daca asta nu se va intampla e vina lui X: un om politic, un om al fortelor de ordine, etc. Nu e treaba noastra… Dar din pacate e!

Gandhi a adus independenta natiunii sale; Martin Luther King a aparat drepturile civile ale afro-americanilor; Schindler a salvad de la exterminare 1200 de persoane. Si multi altii ca si ei, ca si noi…au inceput schimbarea.

“Adopta o pozitie. Neutralitatea favorizeaza intotdeauna opresorul, nu victima. Tacerea incurajeaza intotdeauna calaul nu condamnatul” (Elie Wiesel)

instinct si ratiune

adeseori ne trezim sfartecati in doua de contradictii interioare. ratiunea si sufletul nu merg intotdeauna mana in mana iar vointa noastra, adesea abandonata pare a fi incapabila sa rezolve de una singura aceasta lupta. instinctul, pasiunea ne imping adesea in directii pe care, intelectul si capacitatea noastra de a distinge binele si raul, ni le-ar interzice in mod categoric. asa ca ne trezim impartiti pe din doua, intre dorinta de a trai intens fiecare secunda si necesitatea de a ne folosi de ratiune pentru a evita sa ne ranim.
undeva pe la 16 ani am inceput sa fiu pasionata de motociclete. nu mai stiu de unde si cum a inceput nebunia. poate din pasiunea pentru muzica rock ori poate doar din spiritu-mi rebel. cand intervenea in discutie argumentul permis de conducere sustineam sus si tare ca, eu nu vreau masina ci moto. tata foarte calm m-a anuntat ca, atunci cand voi avea posibilitatea financiara sa-mi cumpar una singura n-am decat sa mi-o cumpar, dar ca el cu mana lui nu ma ingroapa. mi se parea o exagerare ceea ce incerca sa imi spuna. eram tanara iar cand esti tanar ai senzatia ca esti invincibil, ca nu ti se poate intampla nimic rau. au trecut anii si pasiunea mea s-a estompat treptat. am experimentat de cateva ori adrenalina calare pe cateva motoare mai mult sau mai putin puternice. prima sperietura am tras-o cand a cazut frate-mio. nici macar nu avea viteza, dar asta nu inseamna ca nu s-a lovit destul de rau incat sa se lecuiasca de senzatii tari in saua unui mijloc pe 2 roti. era undeva pe la 20 si ceva de ani asta. au trecut alti ani si chiar uitasem de motociclete. in urma cu doi ani l-a prins microbul pe sotul meu. mi s-a parut o nebunie din start. nici n-am vrut sa aud si am refuzat categoric sa urc pe motocicleta. in zona unde traim noi acum, la cel mult doua zile citesti in ziar de un accident grav in care e implicat un motociclist. strazi inguste, circulatie, graba…eterna poveste. am un copil si sper sa il vad mare. deja ne inconjoara atatea pericole…nu vreau sa-mi fortez norocul.
de ce ti-e frica nu scapi, se spune. la inceput de iulie, 200 de metri de casa…ceasul rau. drum batut de sute de ori, viteza atat de mica incat sotul meu reuseste sa sara de pe motocicleta (ulterior povesteste ca, simtind ca derapeaza pe nisipul carat in strada de camioane din santierele din jur, inconjurat de ziduri de piatra, a considerat ca a sari la viteza respectiva e optiunea cea mai buna). in primele momente nici macar nu realizeaza ca are piciorul rupt. doar cand vrea sa paseasca il sageata durerea si se vede nevoit sa se lase pe vine. de aici…incepe un drum lung si anevoios spre refacere si recuperare. o fractura prin presiune in forma de spirala pe tibie. 10 zile la pat cu piciorul in tractiune, trei operatii din care una de 6 ore, 4 luni de fixator extern (Ilizarov, am vorbit intr-un post anterior). dureri… doar el si bunul D-zeu stiu mai bine! astazi, la o luna dupa indepartarea totala a fixatorului inca mai e nevoit sa foloseasca carjele pentru a se deplasa. din punct de vedere medical totul merge si a mers nesperat de bine. medicii nu-ti spun mare lucru. iti dau speranta, niciodata certitudini.
daca clipele de adrenalina au meritat ?! e inutil sa iti pui o asemenea intrebare. eu cel putin nu mi-am pus-o si am incercat de fiecare data sa-l indepartez si pe el de la a cauta un raspuns de genul. lectia cred ca s-a voit a fi alta. din prima clipa am multumit lui D-zeu ca n-a fost mai rau.
exista un singur mod de a anula aceasta lupta din noi, dintre ratiune si pasiune. dragostea ii arata vointei calea naturala de urmat, calea spre ceea ce e bine pentru si din dragoste.doar astfel instinctul si ratiunea devin una si se contopesc in sufletul nostru dandu-ne linistea.