sa incerci sa faci ceva. sa incerci sa lasi ceva copiilor tai. sa incerci sa ii ajuti la inceput de drum, atunci cand iesiti de pe bancile scolii au nevoie de o baza pentru a-si lua zborul. asa am vazut la ai mei. iar ei la randul lor la parintii lor. asa mi-am dorit si eu. asa imi doresc inca si ma straduiesc sa si misc cate ceva. sa miscam adica, in doi, umar langa umar. am incercat in tara noastra dar ni s-a parut ca ne miscam cumva mult prea incet. asa ca a zburat el spre tari straine prima data. iar apoi, cand s-a capatat o oarecare siguranta ne-am alaturat si noi, cei mai vulnerabili. ca orice roman la inceput de drum in tara straina am locuit cu chirie. am stiut din capul locului ca e o situatie pe termen scurt. ceva de genul 2-3 ani pentru ca, banii pe chirie cum bine se stie sunt bani aruncati daca nu sunt decontati de companie. si cum asta ar fi o poveste stiintifico-fantastica pentru un imigrant aflat la inceputul calatoriei, varianta a fost din start exclusa. dupa doi ani fix ar fi trebuit sa fim la casa noastra. spun ar fi trebuit pentru ca am depasit putin termenul. de asta se spune sa nu-ti faci planuri pe termen lung…nu se stie ce se poate intampla maine, daramite peste 6 luni. dar, atunci cand semnaram contractul de inchiriere, cu toate ca am cerut contract de doi ani (care ar fi adus cu sine necesitatea unui preaviz cu cel mult 3 luni inainte de reziliere), ni s-a cerut sa fim intelegatori, sa facem pe 4 ani ca nu schimba nimic, dar de ce sa dam (adica nenea proprietarul sa dea) bani aiurea la stat (2 ani de contract are o baza de impozitare, 4 ani o alta, adica jumatate din valoare). ei si buni la suflet dar mai ales in necunostiinta de cauza la vremea respectiva, ca despre legi si tertipuri am aflat intre timp, dand cu capul in stanga si-n dreapta, am semnat pe 4. si uite asa ne-am trezit ca a trebuit sa dam preaviz de 6 luni, cu car si mar ca nu se poate, ca nu exista si alea-alea. dar cum spun, eram deja incercati si ne facuseram temele constiincios in iunie. pana la urma ca a vrut au ba a trebuit sa ne accepte preavizul comunicat dupa litera legii. la nici o luna dupa ni se intampla necazul si ne vedem “blocati”. si daca speram ca sa ne mutam in septembrie, acum suntem pe muchie de cutit pentru decembrie. ca evident mai trebuie niscai lucrari de restructurare. dar ma rog, asta era doar o paranteza.
sa te zbati, sa economisesti putin de ici, putin de colo, dar sa faci ceva. sa ai o casa a ta, asta e, hai sa-i spunem mentalitatea romanului. chiar daca are mama, nu e a mea. va fi a mea, dar nu e. nu astept sa mostenesc, ma straduiesc sa-mi fac. mai cu ajutor daca se poate, mai cu forte proprii. ei bine, italianul nu e asa. ehe daca ati stii de cate ori am auzit: eu am casa, am si aia, si cealalta. dar de fapt, locuieste de o viata cu chirie si asteapta sa dea coltul (D-zeu sa ma ierte ca sunt rea!) si ultimul ramas dintre parinti ori unchi si matusi (ca sunt si d-soare ori d-sori batrani care au ales ori ba sa ramana celibatari/celibatare si atunci lasa totul la nepoi:casa, masa si cont gras in banca).
ieri suna doamna de la agentie ca X care se muta in locul nostru vrea sa ia ceva masuri. sa vina spun, cu toate ca la cata lume s-a plimbat in astea 6 luni pe acilea, imi e pana peste cap. si la ora stabilita, vine X inarmat cu ruleta si cele necesare, cu nenea care sa-i zugraveasca cutarica perete in cutarica culoare. ia masuri si acolo si acolo, etc, etc. vazandu-ma nedumerita doamna de la agentie imi spune ca isi fac mobila la comanda… mintea mea de romanca incepe sa chitaie. adica?!…unde e sensul? pentru mine nu e! sunt cheltuieli inutile, justificate doar daca planuiesc sa traiesc o viata (sau undeva de la 10 ani in sus) cu chirie.
alta lume…alta mentalitate ori crestere. gresesc eu? au dreptate ei? nu exista raspunsuri…exista alegeri. iar eu, noi, am ales sa ne zbatem. vrem sa fim mandrii privind in urma. putin pentru suflet, putin pentru corp. cel putin pana se poate, pana avem forta si posibilitati. Doamne ajuta la toata lumea!
